Articol reprezentativ

Sare… sare de Cacica

„Spui că ai nevoie de ajutor. Ajutor pentru ce? Ai tot ce-ţi trebuie pentru extravaganta călătorie care este viaţa ta”, spunea Carlos Castaneda. Tot într-o călătorie – e drept, nu chiar atât de extravagantă precum viața – am pornit și noi într-o duminică de iarnă blândă… neobișnuit de blândă pentru caracteristicile obișnuite ale lunii ianuarie.

20180107_121029

Când spui sare… nu se poate să nu-ți treacă prin minte Salina Cacica. E adevărat, am vizitat-o de mai multe ori când eram copil și la vremea aceea mi s-a părut un tărâm fascinant. Acum, în calitate de adult, m-am reîntors, regăsind o salină la fel de fascinantă, mai ales prin poveștile care fac din această zonă, una demnă de menționat printre atracțiile turistice importante ale României.

20180107_122603

Aproape de intrarea în mină

Să vorbim puțin despre semnificația numelui Cacica. În limba ucraineană, „kakzyka” înseamnă raţă. Se pare că odată… demult, cu mulți ani înainte ca zăcămintele de sare să fie descoperite, pe aceste meleaguri, locuitorii creșteau rate. Mai târziu, undeva în anul 1780, s-a descoperit zăcământul de sare, iar în 1798 au fost adusi muncitori din Polonia. Munca acestora nu a fost deloc ușoară. Săparea galeriilor s-a făcut manual, fără alte utilaje care să faciliteze eforturile. Muncitorii erau de religie romano-catolică, de aceea majoritatea locuitorilor din Cacica sunt romano-catolici (dar despre impozanta biserică catolică din Cacica, vă povestesc mai târziu).

Când cobori pe scările din lemn de brad, printre pereții misterioși ale galeriilor, simți că fiecare pas pe care îl faci e urmărit de ochiul istoriei, te întorci în timp și vezi sutele de muncitori săpând cu trudă, vezi felinarele care se sting – poate pentru câteva ore de odihnă – apoi sunetele, devenite implacabile pentru ei – reîncep ca într-o interminabilă simfonie.

Cele 192 de trepte, caracterizate drept „epuizante” de către unii vizitatori, duc la capela romano-catolică „Sfânta Varvara”, patroana minerilor. Se pare că acesta era locul în care muncitorii polonezi își regăseau liniștea. Icoana Sfintei Varvara este impresionantă și transmite o puternică emoție; indiferent de religia pe care o ai, este imposibil să nu te emoționezi văzând imaginea reprezentând-o pe Sfânta Varvara cerând divinității să-i protejeze pe mineri.

26855394_845776785583327_1141980302_n

Icoana Sfintei Varvara

Mai jos, la 35 de metri adâncime, capela ortodoxă impresionează prin basoreliefurile exterioare sculptate în stâncă de sare. Pe mine m-au frapat două basoreliefuri: al lui Adam și al Evei. Prin ce? Prin faptul că – exceptând frunza evidentă a lui Adam – nimic nu ducea cu gândul la aceste două personaje biblice. Dar… nu cu ochiul critic am coborât în mina…

… ci cu cel dornic de a vedea ceva diferit față de priveliștile uzate de cotidianul citadin.

Mai apoi, la 35 de metri adâncime, am ajuns la Lacul Sărat.  Acesta mai este cunoscut și ca „Lacul dorințelor”… așa că nu există turist care să nu arunce acolo măcar câteva monede. Se spune că demult, tinerii îndrăgostiți din Cacica, înainte de a-și anunța logodna, făceau neapărat o tură cu pluta pe lac. În anul 1902, regele Carol I, pe când se afla în vizită la Cacica, a experimentat și el plimbarea cu pluta pe lacul de sare.

26755228_845776492250023_2025972444_n

Lacul Sărat Cacica

Lacul este unul artificial. Aici se pot vedea cristale de sare formate în decursul a mii de ani. Împrejmuit cu balustrade și bine iluminat, lacul este una din principalele atracții ale salinei.

Există și o sală de dans care poartă numele „Sala Ing. Agripa Popescu”, după numele primului director general al Regiei Monopolurilor Statului. Se pare că aici se mai organizează și astăzi diverse evenimente.

26803744_845775818916757_1251495055_n

Sala de sans Ing. Agripa Popescu

În fața minei, așa cum îi stă bine românului cu fler comercial, tronează câteva chioșcuri abundente în articole fabricate oriunde. Din nou celebrul Yo-yo, cubul Rubik sau cănile cu Star Wars… dar nimic care să corespundă cu specificul locului.

Revin la povestea bisericii catolice. Bazilica „Adormirea maicii Domnului” a fost construită odată cu întemeierea localității Cacica. Mai exact, pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea, atunci când au fost aduși muncitori din Polonia, s-a simțit nevoia construirii unei biserici. Astfel, în 1810 este construită o biserică mica, iar ulterior, odată cu creșterea parohiei, se dezvoltă și biserica.

Între anii 1794-1843, Jakub Bogdanowicz, numit „Salinarium Pater”, a adus din Polinia o icoană a maicii Domnului, despre care se spune că este făcătoare de minuni. În anul 2001, Bazilica „Adormirea Maicii Domnului” din Cacica a fost înălţată de către Papa Ioan Paul al II-lea la rangul de Basilica Minor.

Ca într-o poveste, la întoarcere, un nor și-a desfăcut aripile ca un înger… și ne-a urmărit, pe șoseaua ce șerpuia printre satele cu iz de modernizare… până am ajuns acasă.

20180107_120511

Foto: arhiva personală

 

Reclame

Lista candidaţilor la nuieluşă

 

Maria se îmbrăcă în pijamaua ei nouă şi pufoasă. Îşi luă ursuleţul de pluş, se înveli cu păturica cea călduroasă şi adormi.

În liniştea care se lăsă în casă, se auziră deodată nişte şoapte.

  • Iarăşi a uitat să ne spele, vorbi supărată o ghetuţă.
  • Şi nici ieri nu ne-a curăţat, spuse cu tristeţe cealaltă ghetuţă.
  • Ce viată tristă… suntem mereu murdare, noi niciodată nu strălucim aşa cum strălucesc ghetuţele altor copii.

Şi începură să-şi amintească de zilele când erau noi şi locuiau într-o cutie din vitrină. Pe vremea aceea, toţi trecătorii le admirau, pentru că erau nişte ghetuţe curate şi bine lustruite… însă acum, sărmanele erau pline cu noroi.

  • Eu nu mai vreau să stau la această fetiţă, spuse printre lacrimi Ghetuţa Stângă.
  • Să plecăm, îi răspunse Ghetuţa Dreaptă, oriunde e mai bine decât aici.

 

După ce și-au luat rămas bun de la înţeleapta umbrelă a bunicului şi de la frumoasa eşarfă a mamei, ghetuţele au părăsit casa Mariei, cu speranţa că vor găsi pe cineva care să le îngrijească aşa cum se cuvine.

old-shoes-2975397__340

Şi au mers mult pe străzile întunecate ale oraşului, până au ajuns într-un parc. Acolo s-au așezat pe o bancă de lângă un stejar bătrân, ca să se odihnească.

  • Ha-ha!!! Ce murdare sunteţi! le strigă o steluţă elegantă care strălucea sus pe cer.
  • Lasă-le în pace – o dojeni stejarul – nu vezi ce supărate sunt?

Steluţa își plecă ochii rușinată și se duse să strălucească în altă parte.

  • Ce-aţi pătit, sărmanele de voi? le întrebă stejarul aplecându-și crengile spre ghetuţe.

Pe măsură ce povesteau, pe crengile stejarului începură să se așeze câteva vrăbii, ca să asculte și ele. Apoi veni și un porumbel căruia i se făcu atât de milă, încât începu să plângă. Când lacrimile lui fierbinţi au căzut peste frunzele stejarului, acesta a tresărit și toate păsările și-au luat zborul.

 

Nu departe de stejar, un moş cu ochii blânzi, rămase și el pe gânduri după ce ascultă necazul ghetuţelor.

  • S-ar părea că anul acesta voi avea nevoie de multe nuielușe – își spuse el – apoi se acoperi cu mantia lui cenușie și se ridică ușor spre cer.

Ajuns în faţa norului unde locuia, Moș Nicolae începu să caute cheile de la ușă prin buzunarele mantiei… și făcu o gălăgie atât de mare, încât Cineva cu o voce fermă îi strigă:

  • Şi eu am avut o zi grea! Acum încerc să mă odihnesc!

Moș Nicolae își întoarse privirea spre Norul Central și își ceru scuze, apoi intră în norul său şi adormi îngrijorat. Dimineată devreme, trimise un înger pe pământ, în parcul cu stejari, ca să îi aducă ghetuţele.

O bunicuţă care se mutase de puţin timp în cer, văzu ghetuţele murdare și se oferi să le spele și să le lustruiască. În câteva minute, acestea au devenit curate și strălucitoare, de parcă ar fi fost noi.

  • Când locuiam pe pământ – începu bunicuţa să povestească – îmi învăţam nepoţii să îngrijească și să preţuiască fiecare lucru. După ce au ascultat toate amintirile bunicuţei, ghetuțele au plecat împreună cu îngerul, spre pământ. Aproape de casa Mariei, îngeraşul s-a prefăcut într-un copil și s-a încălţat cu ghetuţele.

În tot acest timp, Maria căuta prin toată casa și ghetuţele nu erau de găsit.

Mama îi spuse:

  • Toamna e pe sfârșite, iar atunci când primii fulgi de nea vor apărea, va trebui să îl aștepţi pe Moș Nicolae! Unde îţi va lăsa el darurile, dacă tu nu îţi găsești ghetuţele?
  • Nu-mi pasă! Îmi vei cumpăra altele! răspunse Maria cu obrăznicie, apoi, privind pe fereastră, văzu copilul încălţat cu ghetuţele ei.
  • Uite, mamă! Mi-a furat ghetuţele!!! strigă ea.

După ce privi şi ea pe fereastră, mama îi răspunse:

  • Ale tale erau murdare… acelea sunt curate și lustruite! Nu cred că sunt ale tale!

Maria alergă afară și strigă după copil:

  • Să-mi dai ghetuţele înapoi! Sunt ale mele!

Îngerul preschimbat în copil, o privi în ochi și îi vorbi:

  • De ce le vrei acum? Pentru că sunt curate? Ştii cât de mult au suferit ele când erau murdare?

Maria rămase fără cuvinte. Nu se aştepta la aşa o înfruntare. Cu ochii în pământ, ea spuse încet:

  • Peste puţin timp trebuie să le pregătesc pentru darurile lui Moș Nicolae!
  • Moș Nicolae – vorbi îngerul – ar vrea ca toţi copiii să facă fapte bune, să fie ascultători și să își îngrijească papuceii tot timpul anului, nu numai în seara în care aduce darurile… Să ştii că are şi o listă cu candidaţii la nuieluș.. și se pare că ești printre ei!

Maria vru să mai spună ceva, dar copilul dispăru… cu tot cu ghetuţe. Într-adevar, își aminti că de mult timp, ghetuţele ei nu mai fuseseră curăţate.

  • N-o să mai primesc nimic – își spuse ea – ba chiar am rămas și fără ghetuţe!

Intră în casă plângând și se aruncă în braţele mamei sale.

  • Mamă!!! Am fost atât de neascultătoare, cum să fac să îmi repar greșeala?
  • Începe prin a recunoaşte! o sfătui mama, ștergându-i lacrimile.

În clipa în care și-a recunoscut toate faptele rele, cineva bătu la ușă.

  • Ce ciudat – spuse mama deschizând ușa – nu e nimeni…

Maria privi și ea spre ușă, apoi strigă:

  • Mamă, uite! Ghetuţele mele!

Se pare că cineva așezase pe preșul de la intrare, ghetuţele ei.

Fetiţa își îmbrăţișă mama şi îi promise să fie ascultătoare tot timpul anului și să îşi îngrijească papuceii aşa cum se cuvine.

sursa foto psnews

Din lumea celor care locuiesc în nori, Moș Nicolae privea bucuros prin binoclul lui magic. Era mulţumit că pe lista lui de candidaţi la nuielușă, rămâneau copii din ce în ce mai puţini.

Acum, Maria nu mai este pe acea listă… dar am auzit că mai sunt câteva nume, unele încep cu litera A, altele cu litera C… unele cu I… Tu ai fost cuminte tot timpul anului… sau ești candidat la nuielușă?

autor Rodica Pușcașu

surse foto: digi24, pcnews, pixabay

 

 

 

 

 

 

A fost odată un albastru viu… de Voroneț

Când ajungi la Mănăstirea Voroneț, supranumită de unii „Capela Sixtină a Orientului”, inevitabil, te întrebi dacă ești creștin sau consumator… iar uitându-te în jur, la zarva specifică bazarului aglomerat în zi de sărbătoare, realizezi că ai sosit într-un loc unde e foarte puțin probabil să-ți găsești liniștea, să te reculegi… sau ce gânduri ți-ai pus tu în bagaj când te-ai pornit.

E adevărat, nu poți obține acea clipă de liniște, nu te poți înfrupta din spiritualitate, însă ai câteva avantaje mai mirene… poți mânca gogoși calde, poți să bei un vin fiert sau chiar mai multe dacă te ia valul, poți cumpăra căni personalizate cu Star Wars, cub Rubik sau alte obiecte etalate ca un lung șir de ispite de o parte și de alta a aleii din fața mănăstirii. Tot aici, chiar în fața mănăstirii, ai șansa de a asculta muzică populară (sau orice gen îți place, totul e negociabil) în timp ce te plimbi cu trăsura.

20180101_151927Dacă reușești să treci fără să fi cumpărat ceva, (deși șansele sunt foarte mici… poate măcar un yo-yo sau o poșetă cu bufnițe, care e atât de trendy acum) atunci ești un erou!

…dar asta nu trebuie să te bucure! Ajungi la poarta mănăstirii care a fost contaminată cu sindromul comercialului. Ceea ce vezi prima dată când treci de poartă e… tot un magazin. E adevărat că e foarte colorat (așa cum cer regulile nescrise ale strategiilor economiei de astăzi), însă de aici poți cumpăra icoane, brățări, mir și alte obiecte bisericești.

… toate acestea, desigur, după ce ai plătit biletul. Ce credeai? Că poți intra așa? Nu, adu-ți aminte că la muzeu plătești, la Cinema Mall plătești… de ce n-ai plăti și la mănăstire?

Dacă vrei să afli mai multe despre istoria edificiului cunoscut și sub denumirea comercială de „simbolul turismului românesc”, poți lua un pliant. Nu are preț, dar costă trei lei.

20180101_145453Acest adevărat simbol al mănăstirilor medievale este ctitorie a lui Stefan cel Mare și a fost inaugurată în anul 1488. În vremea aceea, lucrurile erau diferite, iar oamenii erau acolo pentru a se ruga. Între timp, așa cum omenirea și-a dorit dintotdeauna, progresul a schimbat perspectivele, iar mănăstirea, cu toate elementele sale unice, a devenit un pretext perfect pentru realizarea de profit.

Pentru o clipă, m-am întors în timp și l-am văzut pe Stefan cel Mare plănuind să ridice această manastire ca semn de mulțumire pentru Daniil sihastrul. Se pare că povețele pe care acesta i le-a dat domnitorului au dus la victoria lui împotriva turcilor. Inevitabil, m-am întrebat care ar fi reacția marelui domnitor dacă ar putea vedea acum acest loc, dar intuiesc… n-ar fi foarte bucuros.

…și dincolo de toate aceste aspecte, e albastrul de Voroneț, fotografiat zilnic de zeci sau uneori chiar sute de turiști de prin toată lumea, chiar dacă pictura exterioară devine tot mai afectată de trecerea timpului.

20180101_150054Promovarea turismului în România ar trebui să se bazeze, mai întâi de toate, pe îngrijirea și restaurarea edificiilor importante… dar se pare că uităm acest lucru și construim pensiuni și restaurante unde turiștii să se distreze pentru ca apoi, ajunși la mănăstire, să aibă parte de o imagine tristă a ceea ce a fost odată… un albastru viu, de Voroneț.

 

 

 

Știri… altfel de știri…

 

În seara aceasta, o să vă povestesc despre câteva știri, pe care eu le găsesc cel puțin bizare.

Cu siguranță, epoca în care trăim e una diferită față de ceea ce trăiau strămoșii noștri. Progresul tehnologic, atât de pregnant în ultimii ani, ne-a adus în ipostaza de a nu mai vibra la cuvântul „incredibil”… pentru că ceea ce părea incredibil ieri, astăzi e deja ceva intrat în sfera așa-zisei „normalități”. Această valoare – normalitatea – părea una construită pe baza unor criterii fixe. Astăzi, cu toții știm că fiecare are propria viziune despre normalitate.
Despre normalitatea aceasta… devenită mobilă, flexibilă și mai ales, schimbătoare în funcție de fiecare individ al societății… o să vă vorbesc astăzi.
Dacă răsfoiești paginile știrilor din țară, trebuie să recunoști că știrile noastre, chiar și cele de la rubrica „incredibile”, pălesc în fața știrilor din afară. Iată doar câteva din știrile cel puțin incredibile ale anului 2017:
1. The Telegraph etalează cazul unui bărbat care avea intenția să treacă granița Spaniei. Acesta a devenit suspect datorită umflăturii neobișnuite din zona inghinală. Cu o privire de „macho”, bărbatul era ferm convins că ofițerii de la graniță îl vor invidia pentru așa-zisa dotare. Nu a fost așa. Nu se știe dacă din pură invidie sau nu, lucrătorii de la frontieră l-au verificat pe bărbat. Cert este că ceea ce se credea a fi o extraordinară dotare naturală, nu era altceva decât o pungă de cocaină.
2. Un caz similar, dar evident mai dureros, a fost semnalat în aeroportul Colombo din Sri Lanka. Aici, autoritățile au observat un bărbat în vârstă de 45 de ani a cărui comportament era cel puțin suspect. Bărbatul se deplasa cu dificultate și părea să aibă dureri mari. Inițial, autoritățile au crezut că bărbatul avea o problemă gravă de sănătate. În realitate, acesta avea 904 grame de aur învelit într-o pungă de plastic… introdusă în rect. Ulterior, autoritățile au descoperit că bărbatul era un curier mai vechi în transportul aurului… doar că de data aceasta ceva nu a mers așa cum a plănuit.
3. O altă știre… cel puțin bizară a apărut pe site-ul sky.com. Numele articolului este: „Ești pregătit pentru o apocalipsă zombie?”. Personal, nici substantivul „apocalipsă”, nici „zombie” nu-mi sună prea optimist… dar ceva din mine – poate o implacabilă curiozitate – m-a îndemnat să citesc și această știre. Am aflat, chiar de la începutul materialului, că britanicii sunt foarte ignoranți în ceea ce privește apocalipsa și zombie. Astfel, un studiu efectuat recent arată că doar unu din zece britanici ar ști cum să se apere în cazul unei invazii de acest gen. Nu știu noi, românii, cum stăm la acest capitol… dar trag speranțe că suntem mai pregătiți. Articolul abundă în sfaturi utile, de genul „Nu încerca să fii erou, nu e cazul”, „Păstrează-ți calmul” și altele. Personal, nici nu-mi imaginez că aș putea fi altfel decât calmă în cazul unei invazii de zombie. În același articol suntem informați că aceste creaturi – conform unor studii amănunțite, efectuate, cel mai probabil, tot de specialiștii britanici – stau foarte prost la capitolul alergat. Așadar, suntem sfătuiți ca din momentul în care un zombie apare în pragul ușii, să ne terminăm de fumat țigara liniștiți, după care să o luăm la fugă. Eu nu fumez… dar aș putea spăla vasele în timpul acesta.
4. Mă fascinează ideea de călătorie în timp. Spre deosebire de Bryant Johnson, eu n-am avut norocul acesta. Epuizat după ce a călătorit tocmai în anul 2048, Bryant a constatat că nicăieri nu-i ca acasă… așa că s-a întors în 2017. Mânat de un incontestabil entuziasm, bărbatul s-a dus la Poliție și a mărturisit totul. A povestit despre extratereștrii care l-au luat și care i-au arătat lumea anului 2048, invazia și toate problemele de atunci. Se pare că tânărul a intrat și în posesia unor informații vitale pentru viitorul omenirii… de aceea a cerut insistent să meargă în audiență la Donald. La Donald Trump. Polițiștii l-au ajutat să se urce în mașină… dar drumul călătorului în timp s-a oprit nu la Casa Albă… ci la spital. Aici, probele au relevat o alcoolemie demnă de o călătorie în anul 3500. Nu știu dacă povestea tânărului e adevărată sau nu… dar un lucru e sigur: în călătoriile spațiale, consumul de alcool este permis.
5. Știu… trăim într-o lume individualistă, în care fiecare nu vede dincolo de propriile interese. Nu este cazul lui Sibusiso Mthembu, un autoproclamat profet din Africa de Sud. După ce a vizitat raiul de mai multe ori, omul a hotărât să întocmească o hartă a mult-râvnitului loc. Nu de alta, dar creștinește este să dai și celorlalți, nu-i așa? Să nu credeți că munca lui Sibusiso a fost ușoară. Vedeți voi, raiul nu e doar o străduță cu trei case… e mai complicat de atât, mult mai complicat. Există – știm asta datorită lui Sibusiso – 11 raiuri. Probabil la intersecția dintre două raiuri, Sibusico l-a întâlnit pe Dumnezeu și au schimbat două-trei cuvinte. Nu multe… pentru că ambii erau foarte ocupați. Un prieten de-al lui Sibusico – călător și el prin lumi neștiute de muritorii obișnuiți – a calculat sfârșitul omenirii. Urma să aibă loc în 2011 (după calculele sale), iar Sibusico a confirmat data apocalipsei. Se pare că ceva le-a scăpat… dar Sibusico a spus că într-o seară, pe când era la o discuție cu Dumnezeu, acesta i-a mărturisit că decalase data…

În speranța că v-am descrețit frunțile, vă doresc o seară plăcută, fără evenimente care să vă perturbe liniștea!

 

sursa foto: pixabay